Recenzie carte: The Witcher – Sword of Destiny – Andrzej Sapkowski

Știu că o să ziceți că fluier în biserică, dar, ca și în cazul primei cărți din serie (The Last Wish), nici asta nu a fost o lectură ușoară, pentru că vreme de cam 200 de pagini Sword of Destiny m-a cam plictisit. N-am reușit să ajung să-mi pese de niciun personaj (nici n-aș fi avut cum, pentru că volumul este o colecție de nuvele ordonate oarecum cronologic, cu un fir roșu subțirel care să le lege între ele – roman spart). Dar m-am străduit să citesc până la capăt pentru că am o formă de masochism care se numește „trebuie să termini ce ai început”; mai jos sunt concluziile la care am ajuns.

A, și sunt pline de spoilere. Să nu vă văitați pe urmă că nu v-am zis.

Așa cum au spus și alții, personajele feminine din imaginația lui Andrzej Sapkowski acționează fie fără niciun sens evident, fie cu desăvârșită, totală naivitate. Femeile din The Witcher sunt explozii de vanitate și isterie, nu-s nici prea umane (mici excepții aici) și cred că lui Geralt îi e un pic frică de ele, deși îl fascinează și profită de toate ocaziile în care primește atenție. Cu riscul să-i enervez pe cei care au început universul ăsta cu jocul, în Sword of Destiny aflăm că Yennefer este mărunțică și năsoasă și un pic dolofană, dar așa, numa’ bine. În plus, e rea de muscă ceva de speriat, iar Geralt n-are nicio problemă cu asta sau poate are, dar nu-i sigur, pentru că reacțiile lui sunt indecise, poate fiindcă este mutant și nu mai știe nici el cum și ce.

E greu să scrii un personaj care crede despre el însuși că e lipsit de simțire, dar care are destulă, numai că nu e conștient de asta. Prin urmare, Geralt e cam plictisitor și se învârte în sinea lui pe după plop până îl ia destinul în primire. Ca să fim înțeleși, destinul e înspăimântător, pentru că, dacă ți-e un pic teamă de femei, este absolut terifiant să trebuiască să crești o fetiță.

Menit să trezească cititorul din somn, Papadie e o caricatură și o pacoste. De acum, e clar. Când apare ăsta, face doar tâmpenii care apoi trebuie rezolvate. Cum, de cine?

Ați văzut că i-am dat patru stele și probabil aveți acum sprâncenele ridicate, așa că permiteți-mi să explic.

Nuvelele din volumul ăsta includ o mulțime de referiri la basme cunoscute (regina ghețurilor, cele douăsprezece lebede, mica sirenă etc), dar și fabule, precum cea despre vulpe și pisică. Asta mi-a plăcut. Iar modul în care Sapkowski a luat aceste povești și populare și le-a răsucit și le-a transformat în altceva, dându-le o nouă interpretare a fost o surpriză plăcută, care m-a trezit din somn pe la jumătatea cărții.

Sub aparenta lipsă de emoție care trebuia să fie slăbiciunea witcherului, există mici porțiuni de text din care se ivește un Geralt diferit, grijuliu, sensibil și foarte uman. Aceste mici momente sclipitoare dau formă și substanță unui personaj care este atât de plat în rest, încât aproape că ne face să ne întrebăm de ce să pierdem timpul citind despre el.  Ei bine, aceste pasagere dovezi de vulnerabilitate sunt răsplata pentru cititorul care înfruntă somnul și mai dă o pagină și încă una ca să afle cum se termină fiecare poveste în parte. Chestia asta m-a făcut să cred că Sapkowski a făcut de fapt efortul de a-l scrie pe Geralt așa de țeapăn, doar ca să aibă apoi ocazia să-și pigmenteze textele cu aceste mici surprize.